Vreau să vă spun despre cineva care a însemnat mult pentru mine. Acest lucru poate suna amuzant, dar el este practic un amestec între Naș și un super-erou. Spun Naș pentru că are această prezență: mereu serios, toate afacerile … când intră într-o cameră, toata lumea tace.

Și spun super-erou pentru că în urmă cu mulți ani a făcut ceva incredibil. Ceva care mi se lipește până astăzi.

Nu a ridicat o mașină deasupra capului, dar omule, a fost aproape.

În anii 1960, locuia cu iubita lui la o fermă din Mexic. Nu existau locuri de muncă acolo unde locuia, asa ca intr-o zi, când el este 17, el decide să meargă în State ca parte a unui program de muncitori migranți. Când programul se încheie după un an, începe să plătească pe cineva să-l treacă de contrabandă peste graniță. Se întoarce în mod regulat în Mexic cu ceea ce a câștigat, dar nu e mult – uneori abia cât să-l plătească pe contrabandist. Apoi, când este 20, se căsătorește, și primește documentele pentru a-și muta familia tânără în California. Așa că acum trebuie să câștige și mai mulți bani, dreapta?

Problema este, nu are nici un cent. Nu are venituri adecvate. Fără educație adecvată. Abia poate vorbi engleza.

Așa că începe să lucreze într-o fabrică de conserve de pește. Apoi, el și soția lui se mută într-un parc de rulote bătut și încep să culeagă căpșuni într-un câmp din apropiere., trudind în soare și noroi. Este o muncă îngrozitoare. Dar sunt încă stricate.

Și acum au șapte copii.

Într-o zi, tipul ăsta o pierde – sau asa pare. El face cumpărături cu soția lui când văd toate aceste paturi, mese și dulapuri minunate.. Se întoarce spre ea și spune, “Îți place mobila aceea? Bine, într-o zi o voi lua pentru tine.”

Ea se uită la el de parcă și-ar fi pierdut mințile. Apoi se enervează.

“Pentru ce îmi spui asta?” ea spune. “Doar ca să mă tachineze? Știi că nu-ți poți permite nimic din acele lucruri.”

Are dreptate desigur. Tipul ăsta nu are nimic. Bine, cu excepția unui singur lucru: box. A fost un boxer amator în Mexic, iar acum se petrece într-o sală de sport locală încercând să-și găsească de lucru ca antrenor. Uneori nici nu se deranjează să vină acasă – pur și simplu merge direct de la câmpurile de căpșuni la sală. Și cumva … cumva începe să lucreze cu niște luptători. Se pare că își știe lucrurile, pentru că unii dintre ei devin buni. Foarte bun. Câțiva dintre ei chiar devin celebri.

În cele din urmă, își poate muta familia din parcul de rulote și într-o casă decentă. Dar nu menționează niciodată promisiunea pe care a făcut-o. De 2000, doi dintre boxerii săi au devenit campioni mondiali. Acum are suficienți bani ca să cumpere o casă nou-nouță cu cinci dormitoare. El și soția lui urmăresc cum se construiește pe câmpurile vechi de căpșuni unde lucrau. Apoi aleg mobila – totul nou, toate luxoase. Când ajunge, soția lui deschide ușa și o vede… iar apoi aduce povestea.

“Amintește-ți ce ți-am spus cu toți acești ani în urmă?” spune el. “Paturile? Mesele? Ți-am făcut o promisiune. Aici îl aveți. Este pentru dumneavoastră.”

Ea începe să plângă.

A fost un moment minunat. amintesc … pentru că am fost acolo.

Tipul acela era tatăl meu.

Trebuie să fi fost 13 sau 14 ani. M-am născut în acel parc de rulote, în Oxnard, cel mai mic dintre șapte copii. Ne-am mutat când aveam un an. Eram săraci, dar tatăl meu nu ne-a spus niciodată cât de rău a fost. Abia câțiva ani mai târziu am înțeles cât de mult trebuia să muncească pentru noi. Atunci când i-a cumpărat mamei acea mobilă, M-am simțit atât de mândru. eram gen, La naiba. Tatăl meu este un nenorocit.

eu iau … Mă emoționez doar când mă gândesc la asta.

Pentru mine, tatăl meu, Eduardo, este dovada vie a visului american. Oamenii îl cunosc astăzi ca tipul care l-a antrenat pe Fernando Vargas la titluri mondiale IBF și WBA și pe fratele meu Robert la un titlu mondial IBF. Oamenii îl cunosc și ei, desigur, ca antrenor meu. Dar dincolo de toate chestiile de box, ceea ce a arătat tatăl meu este că poți obține orice – nu contează cine ești, indiferent de unde vii. Când am început să visez la ceea ce îmi doream să fac în viață, Știam că nu există limite.

Acum, Lucrul firesc pentru mine a fost clar să devin boxer, ca tatăl meu și fratele meu. Dar nu am vrut asta. Nu m-a interesat deloc.

De fapt, dacă m-ai fi întrebat ce aș face pentru a trăi, Ți-aș fi spus că aș fi devenit avocat sau polițist. Cred că am fost doar atras de ideea de autoritate. Am încercat să evit cu totul boxul – Eram aproape sfidător în privința asta. Dar apoi într-o zi, m-a găsit sportul.

Am fost 13. Mergeam să-l vedem pe nepotul meu, Javier, lupta la Reseda. Doar aveam de gând să-l susțin, dar unul dintre copiii de la sală nu avea un adversar. Așa că Robert m-a înscris.

El a spus, “frate, te duci în ring.” Și eu eram ceva de genul, “În regulă.”

Desigur, Am crescut urmându-mă pe tatăl meu antrenându-i pe Fernando și pe Robert, așa că știam elementele de bază. Am împrumutat niște echipamente, pantofi, ceașcă, articole pentru acoperirea capului – tot – dar din moment ce nu am fost autorizat să concurez, tocmai ne-am luptat cu o expoziție în trei runde. Și mi-a plăcut. Mi-a plăcut acel unu-la-unu. M-am ținut și eu pe cont propriu. După aceea, Am vrut să mai gust din el.

Șase luni mai târziu, am avut primul meu meci oficial de amatori. Am câștigat. Am câștigat primul meu 10 lupte. În 2003 Am ajuns în finala Olimpiadei Naționale de juniori la clasa de 125 de lire sterline. Am pierdut pe a 3-2 Decizie separată, dar inca, argintul nu era rău. Curând, managerii și promotorii au început să se intereseze de mine. Am câștigat câteva turnee, si apoi intr-o zi, la 18, Am decis să devin profesionist.

Dar am vrut și ceva la care să mă întorc. Îți amintești lucrurile despre aplicarea legii? Bine, nu am glumit. După colegiu, Am fost la Poliția Județeană Ventura și la Academia de Rezervă a șerifului.

Am învățat multe despre poliție, despre citirea oamenilor, acordând atenție detaliilor. Și multe dintre ele sunt legate direct de box. Stați în poziția corectă. Ține-ți garda sus. Apropiați-vă din unghiul drept. Ai o strategie de ieșire. Chestii de genul asta.

Când am absolvit 2010, Am aplicat la Biroul Șerifului Județean Ventura. Dar apoi cariera mea de box a decolat. Aveam lupte mai mari – și o plată mai bună decât aș face ca polițist începător. Și atunci mi-am dat seama, Știi ce? Boxul ar putea fi treaba mea. Nu un vis. Nu un hobby. Un serviciu.

Vreau să fac acea distincție – că boxul era treaba mea – pentru că adevărul este, Nu-mi pasa de titluri. Nici măcar când am câștigat titlul mondial WBO la greutate penă în ianuarie 2013. Totul era vorba de bani. Tocmai aveam al doilea copil, și am vrut să asigur familia mea. Asta mă învățase tatăl meu: Muncește din greu și fă tot ce poți pentru ca copiii tăi să aibă o viață mai bună. Inca fac asta. Poate intr-o zi, copiii mei vor putea spune același lucru și eu: “Da, tatăl meu, el este un nenorocit.”

Tatăl meu este 73 acum și are capul plin de păr alb. Nu arată ca atunci când antrena campioni mondiali, dar încă mai are acea aură. La Sala, oamenii îl numesc „Big G”. Îți poți da seama când nu este acolo pentru că toată lumea devine mai relaxată. Când el este acolo, deși, oamenii se ascuți. Ei muncesc mai mult. Nu există nicio bătaie de cap. De aceea spun că este ca Nașul.

Tatăl meu a fost antrenorul meu. El și cu mine ne mergeam bine 2013, dar apoi mai devreme, 2014 a trebuit să lăsăm totul deoparte. Contractul meu cu promotorul meu, Top Rank, se terminase, dar Top Rank spunea că acordul era încă în vigoare. Nu am fost de acord. L-am dus la avocații noștri, și toți ne-au spus că avem dreptate. Procesul de litigiu a fost atât de obositor încât ne-a luat doi ani în instanță pentru a ajunge la o înțelegere.

În acea perioadă, Nu am luptă. Alți promotori s-au speriat pentru că nu au vrut să se implice în disputa mea. Rețelele de televiziune se temeau de același lucru. eram blocat. Dar măcar am putut să lucrez, sau măcar să te apropii de muncă, ca avocat.

Pentru că nu am fost în vacanță. Aveam de-a face cu avocați patru zile pe săptămână. Îi ajutam să redacteze scrisori, editarea limbajului de box, chestii de genul asta. Mi-ar spune, “Trebuie să mergi la școală, unul. Esti bun.”

Într-un fel, tot timpul liber s-a dovedit a fi o binecuvântare. Pentru că dacă aș fi continuat să boxez – O.K., poate aș fi realizat mai mult până acum. Aș fi avut mai multe titluri, aș avea mai mulți bani. Tot ceea ce. Dar acum controlez mai mult cariera mea. Înțeleg complicațiile din jurul lui, Știu ce fac. Și uite, Oricum m-am plictisit de box. Aș fi putut spune, “Eh, ajunge. S-a terminat.”

Dar în schimb, când m-am întors vara 2016, Îmi era atât de foame. Am vrut să lupte. Am vrut titluri. Nici măcar nu mai era vorba de bani. Am vrut doar să demonstrez tuturor că sunt cel mai bun luptător de aici. Și era un lucru în special pe care am vrut să-l fac. Vezi, tatăl meu câștigase deja trei campionate mondiale cu trei luptători în trei divizii. Dar nu câștigase niciodată un campionat mondial WBC. Așa că mi-am propus să i-o iau.

În ianuarie 2017, în doar al doilea meci după concedierea mea, M-am luptat cu Dejan Zlatičanin pentru titlul mondial WBC la categoria ușoară. Tatăl meu, asa cum face de obicei, am încercat să găsesc mici greșeli pe care să le corecteze în timp ce eu mă antrenam pentru luptă. Întotdeauna este îngrijorat că nu fac suficient. pot pleca 12 runde brutale, dar dacă nu sunt mort după aceea, el crede că nu muncesc suficient de mult. Adevărul este invers: Sunt doar într-o formă grozavă. Dar întotdeauna mă va împinge pentru mai mult.

Și iată un alt lucru: Pe măsură ce lupta se apropie, tatăl meu se schimbă. O pot simți, si fratii mei. Tatăl meu, nasul, super-eroul … devine nervos.

Tatăl meu, nasul, super-eroul … devine nervos.

Și a făcut-o în special pentru lupta mea cu Dejan. Au fost atât de multe nesiguranțe. Aș fi același boxer când sună clopoțelul în care fusesem 2013? Aș fi ruginit? Dejan a fost un campion neînvins. Aș putea să-l înving? Luptam într-o clasă mai grea. Aș putea să mă descurc?

M-am simțit bine. eram gen, “Tata, Haide, va fi bine.” Nu prea știu de unde vine asta, acea încredere, acel calm. Poate pentru că am crescut cu boxul. Inelul, luminile, căldura, oamenii, muzica … au făcut parte din viața mea încă din copilărie. Nimic nu mă surprinde. Nimic nu mă sperie. Nimic nu mă copleșește. Nu sunt niciodată supărat în ring, niciodată stresat. Și asta este important, pentru că acel control emoțional mă ajută să fiu atent la detalii. Dacă ești stresat, nu poți face asta. Dar pot.

Voi citi limbajul corpului oponentului meu: umerii lui, arme, picioare, picioarele, ochi … mai ales ochii. Ochii iti spun multe. Și respirația. Cât de greu respiră? Mă împinge, sau doar odihna? Ce pumn o să aterizez, când îl voi ateriza? Cum o voi ateriza? La ce distanță ar trebui să-l țin? Totul se întâmplă atât de repede.

Dar eu sunt mereu în control. Și împotriva lui Dejan, bine … L-am eliminat în turul al treilea. Mi-au adus centura WBC. M-am bucurat să pun în sfârșit mâna pe el. Dar ceea ce a făcut-o atât de specială a fost că o câștigasem pentru tatăl meu. Îmi amintesc că l-am îmbrățișat. O îmbrățișare mare.

I-am spus, “Aici îl aveți. Este pentru dumneavoastră.”

În luna martie, Am devenit campion mondial la a patra clasă de greutate prin câștigarea titlului mondial IBF la categoria superuşoară. După cum știți, În curând mă voi lupta cu Robert Easter Jr. pentru a-mi apăra titlul de categoria ușoară. Dar există o altă luptă la sfârșitul anului pe care aștept și mai mult. Dacă totul merge bine împotriva lui Robert, Vreau să provoc pentru coroana mondială IBF la categoria welter. Campionul neînvins este Errol Spence Jr. – mare, puternic, luptător periculos. Toată lumea îmi spune să nu iau lupta. Toată lumea. Chiar și tatăl meu și fratele meu. “Nu o lua chiar acum,” ei spun. “Să mergem mai întâi după ceilalți tipi. Nici măcar nu trebuie să mergi la welter. Poți să-i înfrunți pe băieții de la 135 sau 140, unde ești puțin mai confortabil.”

Dar asta nu mă entuziasmează. Vreau cel mai dur tip, și se întâmplă să fie o greutate welter. sunt mai bine ca oricând. Sunt în prim meu. Și pentru că toată lumea spune nu, asta îmi dă mai multă motivație să o fac.

În afară de, acesta este genul de luptă care îmi va cimenta numele în istoria boxului. Alți luptători câștigă titluri, și apoi doar a le apăra. Ce rost are asta? Campionii pe care îi amintim sunt cei care riscă, care preia cele mai mari provocări, cele mai mari lupte. Sunt mulți campioni mondiali, dar omul obișnuit poate numi probabil cinci sau șase: Sunt, Tyson, De La Hoya, Mayweather, Pacquiao … deci la ce bun să ai un titlu atârnat pe perete dacă lumea nu te recunoaște ca campion mondial? Pentru mine nu este un campion mondial. Un campion mondial este atunci când lumea te admiră și îți spune că ești campion mondial.

De aceea vreau să iau lupta. Și când o câștig, Cred că lumea întreagă va fi așa, “Wow, asta nu este o glumă. Acest copil este cu adevărat cel mai bun de pe planetă.”

Cât despre tatăl meu, el va fi mult mai mândru. Întotdeauna a spus că își dorește un campion în trei divizii în familia sa. I-am dat acel al treilea titlu. Apoi i-am dat un al patrulea. Acum îi voi da o cincime, într-o divizie în care spune că nici nu ar trebui să concurez. Și când i-o dau, O să mă gândesc la ce a făcut pentru noi cu toți acești ani în urmă. Și apoi voi spune acele cuvinte din nou: “Aici îl aveți. Este pentru dumneavoastră.”